În copilărie am hoinărit prin dumbrăvi și lunci cu ierburi mătăsoase și tufe cu arbuști pitici unde am descoperit culcușuri de animale și cuiburi de păsări, alcătuiri constructive din diverse materiale, de variate forme și mărimi. Curiozitatea m-a făcut să urmăresc uneori constructorii acestor așezări și mă minunam de talentul, stăruința și îndemânarea lor de a-și făuri casa. Când rândunicile își constuiau cuibul sub grinda casei părintești priveam din apropiere, căutând să înțeleg știința de a clădi cu migală din lutul dus în cioc garsoniera primăverii lor. Nu greșeau niciodată.

 Ajuns la școală în oraș, mi-a fost dat să văd multe șantiere unde vuietul mașinilor, scâncetul macaralelor și glasurile oamenilor de pe schelă nu puteau fi ocolite.

Priveam, în trecere, cum zidurile se înălțau și defineau silueta edificiului. Unele construcții se conturau cu linii fine deși erau încă în faze de lucru. Betonul era turnat ca într-un desen milimetric, iar cărămizile puteau să rămână cu fața lor naturală așa de frumos erau ordonate și înfrățite, aveau tenta artisticului. Adevărat, am văzut și blocuri, și case construite fără pretenții, fără suflet. Am înțeles atunci, că totul depindea de Om, de oamenii constructori, de talentul, de școlirea, de sufletul lor...

Mi-am adus aminte de vorba înțeleaptă „Omul sfințește locul”. Și cand am avut nevoie să-mi constuiesc casa, am urmat rânduielile, căutând Omul. Am găsit în Cristi Cioancă un Om vrednic, talentat, cinstit, loaial, exigent, un profesionist desăvârșit cu o echipă pe măsură. Și nu am greșit.

Dionisie Vitcu

Octombrie 2016